Obezitatea
Obezitatea este una dintre problemele cele mai importante de sănătate cu care se confruntă medicina mileniului trei. Originea latină a cuvântului “obezitate” (obedo, obedere = a mânca în exces, mult şi lacom) ne arată că şi în antichitate erau întâlnite problemele date de depăşirea greutăţii ideale, dar odată cu evoluţia societăţii acestea au fost întâlnite tot mai frecvent, pentru ca în zilele noastre în ţările dezvoltate ponderea obezilor să depăşească 20-25% din populaţia adultă. Mai mult decât atâta, în SUA, unde obezitatea atinge peste 33% din adulţi, se înregistrează un număr de peste 9 milioane de copii obezi şi, întrucât se ştie că riscul unor maladii asociate obezităţii este şi mai mare la tineri decât la adulţi, în Senatul SUA s-a ajuns până acolo încât s-a spus că această generaţie de copii va fi prima din istoria Americii care va trăi mai puţin decât părinţii lor, dacă nu se face cu adevărat ceva. Statisticile arată dealtfel clar că un tânăr obez poate pierde până la 13 ani din viaţă, iar o femeie obeză până la 8 ani.
Această nouă “epidemie” a noului mileniu – obezitatea, tribut plătit de schimbarea regimului de viaţă al omului (care mănâncă tot mai multe calorii şi consumă tot mai puţine în activitatea sa din ce în ce mai sedentară) se măsoară prin mai multe metode, dar standardul medical din ultimii ani a devenit “indexul masei corporale”- BMI (body mass index), reprezentat de raportul dintre greutatea persoanei şi pătratul înălţimii acesteia (kg/m2).
Un BMI normal este între 18-24,9 kg/m2, în timp ce sub 18 este o persoană subponderală. Între 25-29,9 se află supraponderalii, iar peste 30 obezii. Între 30-35 este obezitate de gradul I, între 35-40 de gradul II iar peste 40 de gradul III. Pacienţii cu BMI peste 50 sunt consideraţi super-obezi, iar cei peste 60 sunt numiţi super-super-obezi. Aceste clasificări au un rol practic foarte important pentru că are valoare în prezicerea problemelor de sănătate ce vor apărea în diferitele categorii de excese de greutate.
Deşi există multiple alte cauze ale obezităţii- genetice, boli endocrine, traume psihice- pe primul loc se află abuzul alimentar şi sedentarismul. În ciuda avertismentelor, lumea civilizată consumă tot mai multe alimente hipercalorice de tip fast-food, junk-food iar eforturile fizice, mişcarea, arderile caloriilor în ansamblu sunt tot mai diminuate. Din acest punct de vedere, generaţia tânără este şi cea mai expusă, având acces la toate tipurile de alimentaţie modernă şi, în acelaşi timp, preferând calculatorul şi telefonul în locul jocurilor în natură.
Evoluţia pacienţilor obezi nu include numai apariţia problemelor psiho-sociale, de integrare în grup sau în societate, de a fi capabili de a desfăşura o anumită activitate sau de a forma o familie, ci mai ales apariţia unor comorbidităţi, unor boli ca diabetul zaharat, hipertensiunea, hipercolesterolemia, artroze, coronaropatii sau insuficienţă venoasă periferică etc. Toate aceste boli îngreunează şi scurtează viaţa bolnavilor obezi. O mare parte din ele sunt reversibile sau controlabile odată cu scăderea în greutate. De aceea tratamentul obezităţii este un imperativ medical, nu numai estetic.
Nu există nici un tratament perfect pentru obezitate. Idealul ar fi tratamentul conservator, în care pacientul acceptă şi reuşeşte să-şi schimbe stilul de viaţă, modificându-şi atât dieta (spre una hipocalorică) cât şi activitatea fizică (spre creşterea ei constantă).
Dieta ideală nu este cu adevărat cunoscută, existând nenumărate încercări de a o găsi. Ce este cert este că înlocuirea lipidelor (lipidelor) cu carbohidraţi (zaharurilor) în America nu a dus la nimic bun, obezitatea crescând spectaculos. De aceea, esenţa se consideră a fi cantitatea mică de calorii, fără a reduce una sau mai multe componente nutritive. Există astfel programe de slăbit prin dietă hipocalorică (600de calorii cu 40g proteine) dar este bine ca ele să fie efectuate sub supraveghere medicală. Asocierea exerciţiului fizic constant îmbunătăţeşte rezultatul dietelor, atât mersul pe jos şi gimnastica, cât şi sporturi ca înotul, canotajul, golful, tenisul contribuind la realizarea unei balanţe calorice negative şi reducerea cantităţii de masă grăsoasă.
De asemenea, se poate recomanda asocierea unor medicamente în tratamentul obezităţii. Iniţial s-au încercat anorexigene centrale, care scad pofta de mâncare, dar în ultimii ani se pune mai mult accent pe medicamente cu acţiune de inhibare a digestiei şi absorbţiei lipidelor în intestin, cu reacţii adverse puţine şi cu rezultate mult mai constante. Din păcate, deşi tratamentul conservator ar fi ideal, majoritatea absolută a celor care slăbesc îşi recâştigă greutatea într-un interval relativ scurt de timp şi aceasta pentru că nu reuşesc să-şi modifice în ansamblu regimul de viaţă. Din această cauză, obezitatea devine din ce în ce mai mult “chirurgicală”, în sensul că se apelează tot mai des la chirurgie pentru a găsi soluţii mai radicale.
Tratamentul chirurgical al obezităţii poate fi precedat sau înlocuit în anumite cazuri de un tratament minim invaziv, endoscopic, de montare a unui balon de silicon care ocupă o mare parte din stomac, diminuând pofta de mâncare şi scăzând capacitatea stomacului, ducând în acest fel la scăderea în greutate cu circa 4 kg pe lună la majoritatea pacienţilor. Din păcate balonul endogastric nu se poate ţine în stomac decât 6-8 luni şi, de aceea, dacă nu are loc o modificare de ansamblu a regimului de viaţă, rezultatele se pot pierde în timp.
Tratamentul chirurgical propriu-zis al obezităţii are mai multe variante grupate generic în procedee restrictive (prin care se încearcă diminuarea aportului alimentar), malabsorbtive (prin care se împiedică absorbţia componentelor nutritive ingerate) şi procedee combinate. Tehnica cea mai folosită la ora actuală în chirurgia obezităţii (numărul intervenţiilor a crescut de 5 ori în ultimul an) este “gastric-bandingul” laparoscopic (inelul perigastric laparoscopic). Este vorba despre un inel de silicon care se montează laparoscopic (deci prin mici incizii sub supraveghere cu o cameră video în abdomen, nu prin chirurgie clasică) în jurul părţii superioare a stomacului, micşorând foarte mult capacitatea gastrică şi îngustând la 10-12 mm trecerea alimentelor. Această metodă este cea mai puţin invazivă dar ea are şi limite la pacienţii care mănâncă tot timpul câte puţin alimente hipercalorice (alune, ciocolată etc.) sau la cei care beau lichide hipercalorice (cola, ingheţată topită, sucuri dulci etc.) şi care trec uşor prin inelul perigastric, neajungându-se la rezultatele dorite. De aceea, în astfel de situaţii se apelează la procedee de scurt-circuitare digestivă, care micşorează absorbţia intestinală şi dintre care la ora aceasta sunt “by-pass-ul gastric laparoscopic”- în care se micşorează şi stomacul şi se scurtează mult şi intestinul funcţional, producându-se atât o restricţie cât şi o malabsorbţie şi “şuntul bilio-pancreatic” descris de Scopinaro, care la ora aceasta se poate şi el realiza în anumite condiţii laparoscopic. Aceste din urmă intervenţii sunt mai agresive, grevate de un risc mai mare, dar pot fi ultima soluţie în cazul unor super-obezi la care nu se poate face sub nici o formă controlul alimentaţiei.
Nu în ultimul rând trebuie menţionat rolul chirurgiei plastice care poate interveni din primul timp în anumite forme de obezitate moderate (lipoaspiraţie, abdominoplastie) dar mai ales ulterior intervenţiei digestive, pentru corectarea problemelor funcţionale şi estetice ce apar după slăbirea rapidă, cu eliminarea excesului de greutate.
Deşi în ultimii 50 de ani s-au făcut progrese importante în cunoaşterea cauzelor şi găsirea metodelor de tratament ale obezităţii, copiii şi adulţii continuă să devină supraponderali şi obezi în număr din ce în ce mai mare, ceea ce face ca obezitatea să devină principala problemă de sănătate a omenirii în mileniul III. Este clar că este nevoie de mai mult, e nevoie de eforturi conştiente şi susţinute financiar, mai ales în domeniul prevenirii, pentru a putea controla răspândirea acestei “epidemii” de obezitate.
