Tratamentul modern al herniei inghinale
Hernia inghinală face parte din grupul de afecţiuni ale peretelui abdominal anterior şi se distinge prin cîteva particularităţi: frecvenţa – este cea mai frecventă forma de hernie, apare la orice categorie de vîrstă, singura posibilitate de vindecare este tratamentul chirurgical, iar evoluţia afecţiunii, în lipsa tratamentului, poate fi marcată de complicaţii severe ce pot pune în pericol viaţa pacientului.
Herniile sînt defecte parietale apărute pe locul unor orificii naturale. Prin aceste defecte se pot exterioriza viscere care, în anumite condiţii – strangularea herniei – pot preyenta diverse grade de afectare – pînă la necroză şi perforaţie – cu consecinţe deosebit de grave pentru pacient.
În cazul herniei inghinale, orificiul prin care aceasta se produce este cel inghinal, locul prin care testicolul a coborît din abdomen în scrot. Pe acest traseu, denumit canal inghinal, trece acum funiculul spermatic. La acest nivel cei mai mulţi pacienţi vor sesiza fie dureri, fie apariţia unei umflături însoţită sau nu de durere. Aceste simptome comune herniilor inghinale pot apare şi în alte afecţiuni, de unde se desprinde necesitatea unui consult chirurgical pentru precizarea diagnosticului.
Primele tentative de tratament datează din antichitate dar complexitatea anatomica a regiunii a întîrziat apariţia unui satisfacător pînă în secolul 19 cînd un chirurg italian Eduardo Bassini a descris şi practicat procedeul care îi poartă numele. Această tehnică, revoluţionară pentru acea dată, pleca de la principiile anatomiei locale şi unele observaţii regăsite în tehnica originală rămîn valabile şi în prezent.
Deşi procedeul a rămas în uz în situaţii bine precizate, progresele înregistrate în secolul trecut în înţelegerea anatomiei şi fiziologiei locale, au făcut loc unei serii de tehnici, dintre care cea a lui Schouldice a făcut carieră, avînd în principal un singur scop: scăderea recidivei.
Toate aceste tehnici au ameliorat rezultatele obţinute de procedeul Bassini dar lăsînd la o parte procedeele mai puţin inspirate, în general era vorba despre trunchierea variantei originale Bassini, rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor.
Motivul pentru care aceste tehnici rămîn insuficiente a fost lipsa de înţelegere a faptului că defectul care stă la baza herniei este un defect structural, de multe ori pe fondul unei moşteniri genetice, şi ca nu este posibil să repari un defect, într-o zonă puternic solicitată, folosind structuri de calitate slabă.
Primul care a înţeles acest lucru a fost chirurgul american Lichtenstein. El a demonstrat pe serii mari de pacienţi, că tensiunea creată la nivelul suturii, zona care se coase peste defectul din perete, este principala cauză a recidivei. El pune astfel bazele tratamentului modern, fără tensiune, în hernia inghinală. În acest scop el utilizează o proteză sintetică, o plasă, aplicată peste defect şi care, cusută la marginile defectului, preia tensiunea existentă permiţînd astfel o vindecare durabilă, sigură, şi elimină în acelaşi timp una din marile probleme întilnită în vindecarea după procedeele clasice – durerea locală – durere provocată tocmai de tensiune.
Totuşi nu ideea utilizării protezelor în tratamentul hernie ininghinale este revoluţionară, diverse tipuri de proteze sau de plastii fiind întîlnite şi în trecut, ci modul în care Lichtenstein a înţeles rolul jucat de forţele mecanice generatoare de tensiune la nivel inghinal şi capacitatea plasei de a prelua şi redistribui aceste forţe avînd ca beneficiu o vindecare durabilă. Totuşi un efort cel puţin la fel de mare a fost necesar din partea pionierului acestor tehnici pentru a impune tehnica sa - fără tensiune tension free – în lumea conservatoare chrurgicală. Practic plasarea plasei, fara tensiune, la nivelul defectului parietal permite organismului sa construiasca pe acest suport o cicatrice extrem de durabila in conditiile absentei durerilor (lipsa tensiunii).
Rata cea mai mica de recidivă a reprezentat unul dintre motivele pentru care este procedeul standard în tratamentul herniei inghinale în Statele Unite şi în multe ţări de pe continental european.
Cererea mare de materiale protetice a stimulat cercetarea si producerea de noi materiale utilizate pentru elaborarea unor noi tipuri de plasă totul pentru îmbunătăţirea permanentă rezultatelor în tratarea acestei afecţiuni.
Studiile americane impuse pentru autorizarea plaselor în scop protetic arată clar biocompatibilitatea acestora. Trebuie reţinut şi faptul că de foarte mulţi ani se utilizează proteze sintetice vasculare înlocuind vase mari şi proteze valvulare cardiace în locul valvelor bolnave. Utilizarea protezelor este comună şi altor domenii – oftalmologie cristalin , ortopedie – cu rezultate excelente. Şi procedeele clasice folosesc materiale străine – firele de sutură – iar proasta calitate a acestora a generat dealungul timpului numeroase probleme – granuloamele de fir.
Cel mai nou material pentru plase – polipropilena si Gore-Tex t.m.– au un grad înalt de compatibilitate. Polipropilena prezentînd şi avantajul că permite vindecarea plăgii chirurgicale şi în prezenţa contaminării acesteia eliminînd practic una din limitele vechilor plase.
Asociind acest procedeu cu anestezia locala se obţine un alt beneficiu – scurtarea duratei de spitalizare şi reinserţia profesională rapidă postoperator.
În Centrul de Hernie Proestetica utilizarea plaselor are un istoric particular, fiind practic prima clinica privată din România ce a tratat herniile inghinale prin aceată metodă aliniindu-se standardelor americane. Numărul cazurilor rezolvate, peste 1000, prin această tehnică şi rezultatele excelente obţinute sînt garanţia eficacităţii acestei tehnici.
